numarul 4, iunie 2003

Pericolul elitei virtuale

Pentru că gândirea nu poate functiona în afara unui normal proces de simplificare, teoriile sociologice ale elitei privesc lumea socială usor reductionist, ca fiind formată din elită si masă. Acestea sunt cele două componente esentiale ale oricărei teorii despre stratificarea socială. Între ele se nasc, asemeni cazurilor din lumea fizică, anumite tensiuni dinamice, care fac ca diferentele să aibă un rol motrice special. Lumea se miscă datorită diferentierii sociale, ne spune Vilfredo Pareto, unul dintre cei mai importanti sociologi din seria celor care s-au ocupat în mod special de problematica elitei. Există, spune el, o circulatie a elitei, adică o trecere a oamenilor din elită spre masă sau invers. De ce este importantă această dinamică specială? Pentru că, odată cu circulatia fizică a oamenilor de la un grup social la altul, circulă în societate si interesele, pasiunile, ideile, deprinderile, valorile morale, reziduurile, un termen prin care Pareto vrea să desemneze aproximativ ceea ce întelegem noi prin instincte, adică acele forte morale ce organizează si energizează lumea, de care depinde, până la urmă, întreaga activitate umană. Circulatia oamenilor este, deci, ocazia ca aceste reziduuri să traverseze diferitele straturi sociale si astfel să influenteze societatea.

Problematica elitei a fost privită de cele mai multe ori din perspectiva raportului între fond si formă (cu termenii lui Maiorescu) sau a celui între merit si status, ca si din perspectiva moralitătii. Teoria lui Pareto, bunăoară, se dezinteresează de problematica morală a elitei si nu face decât să fotografieze, la rece, aspectul piramidal al lumii la un moment dat: cei din vârf, care formează elita, nu sunt chestionati cum anume au ajuns acolo, dacă mijloacele lor au fost morale sau nu, dacă eticheta pe care o poartă corespunde sau nu fondului, adică înzestrărilor personale etc. Un amoralism pornit pe filieră machiaveliană pluteste deasupra teoriei paretiene a elitei. În cultura română, mai sensibilă la aspectele morale ale elitei, întâlnim o precautie mult mai mare în aprecierea acestui segment social. Eminescu, cum stim, era preocupat de descoperirea caracterelor si nu a inteligentelor, de care nu ducem lipsă, asa cum observa el. Maiorescu, evident, pune întreaga sa energie teoretică în slujba diferentierii dintre fond si formă, crezând cu obstinatie că elita nu se poate inventa din formele apusene (institutii fără viată), ci trebuie să ajungă cu de la sine putere, printr-o crestere organică (a fondului) la nivelul de performantă al elitei apusene.

Tabloul elitei nu trebuie însă redus la chestiunile de morală si la raporturile acesteia cu mecanismele selectiei sociale. Nu vrem să inventăm aici o nouă teorie, dar opinia noastră este că astăzi problematica morală în judecata asupra elitei a devenit insuficientă, si acesta datorită noului context în care apare elita de astăzi si în care se desfăsoară relatiile acesteia cu masa. Lumea în care trăim este o lume a unor noi raporturi elită-masă, cărora epitetele sau judecătile morale nu le mai sunt suficiente.

Credem teoriile asupra elitei au apărut întotdeauna pe un fond special, acela al raporturilor posibile între elită si masă. Lumea a cunoscut mai multe stadii de evolutie, în functie de care s-au structurat mai multe tipare de relatii între elită si masă. Penultimul, cel despre care am discutat mai sus, corespunde stadiului teoretic în care s-a mizat foarte mult pe judecătile morale asupra elitei, chiar si în cazul în care acestea au fost ocultate. Cu alte cuvinte, teoriile amoraliste asupra elitei, din care face parte si cea a lui Pareto, apartin aceleiasi epoci paradigmatice cu cele ale lui Eminescu, chiar dacă cei doi au pozitii diametral opuse. Epoca paradigmatică este cea care fixează continutul mai profund al teoriei, iar variatiile sunt neesentiale. Epoca paradigmatică modernă (s-o denumim astfel) a fost centrată pe ideea morală. Epoca noastră, conventional numită post-modernă (nu împărtăsim optimismul unora în a boteza colorat epocile istorice, ca atare, denumirea noastră are doar un rol conventional), va fi “amenintată” nu de către elita imorală, de care se temea Eminescu, ci de către elita virtuală.

Ce este elita virtuală? Este elita pe care omul de rând, adică masa, nu o mai poate cunoaste, nu mai are acces la ea, nu mai poate avea reperul în ea. Elita virtuală este elita care nu mai influentează viata socială, ci actionează asupra ei mecanic, prin intermediul mijloacelor tehnice de care dispune. Relatia acestui tip de elită cu societatea va fi înconjurată mereu de haloul abstract al virtualitătii, al posibilitătii neîmplinite, al fortelor mecanice sau tehnice, al necunoasterii esentiale, al tuturor imposibilitătilor de comunicare. Mijloacele de comunicare moderne, atât de sofisticate, atât de rapide, vor izola această elită de masă, iar rezultatul va fi catastrofal: se va pierde dimensiunea conducătoare esentială a elitei omenirii. Indiferent că era bună sau rea, elita făcea istoria (nu fără ajutorul masei, evident) până acum. Din acest moment, elita va înceta să mai fie agentul esential al istoriei. Acesta este si sensul modern al masificării. Responsabilitatea istorică nu mai apartine elitei, într-un mod fundamental, fără a trece, totusi, la masă (căci, în cazul acesta ar trebui să recunoastem că masele fac istorie, deci ne-am găsi în plin marxism). Nici masele nu fac istoria, dar nici elita, ceea ce înseamnă că omul nu mai are controlul asupra destinului său.

Pentru prima oară de la aparitia diferentierilor sociale, acestea sunt irelevante pentru dinamica socială. Teoria elitei de azi nu mai are aproape nici o putere explicativă. Ea nu se mai poate concentra pe raportul elită-masă, căci acesta este mediat, deci pierdut în cadrele tehnicii moderne. Aparitiile televizate ale elitei, ca si marile productii de la Hollywood, nu mai pot genera istorie. Cel mult, pot repovesti (asa cum vedem în filmele artistice) marile evenimente ale trecutului, pe care omul le va contempla cu neputinta cu care turistii japonezi contemplă azi piramidele egiptene. Într-un sens, acest ciudat hegelian simplist care este Fukuyama are dreptate: istoria s-a sfârsit. Dar, spre deosebire de el, care crede că sfârsitul e bun (un happy-end), căci e liberal, noi credem că sfârsitul este si atât.

Cristi Pantelimon*