numarul 4, iunie 2003

Prin preajma lui Eminescu

Sunt din ce in ce mai sceptic in ceea ce priveste indreptatirea, autoritatea si rostul criticii literare. Cel putin in cazul poeziei, orice tentativa de interpretare mi se pare, in cel mai bun caz, un monolog dramatic. In cel mai rau, un viol. De cele mai multe ori criticul se muta in interiorul strofelor ca un instalator intr-o garsoniera urmand a fi “data in folosinta”. Ciocaneste maniacal in tevile ritmului, fasaie robinetele rimei, se tranteste pe jos in pozitii bizare ca sa vada mai bine intricatiile tropilor. In cele din urma infige-un compas in cordul poetului, traseaza un cerc imprejur si proclama ca exegeza sa e completa, nuantata, perfecta: are 360 de grade. Apoi isi ia greoaia geanta cu scule si iese pe geam, cazand in gol. Poezia nu are iesire. De aceea nu putem face inventarul “misterului eminescian”. Orice tentativa se concretizeaza fie in fraze incantatorii, de liturghie literara – precum la G. Calinescu -, fie in obraznicii de galigani zburliti care fluiera in biserica si isi lipesc guma de strane pentru a-si dovedi cat de tari sunt – cum au facut candva cei de la “Dilema”[i].

Despre Eminescu s-a scris mult si spectaculos[ii]. Inspirat. Cu eruditie. Cu rafinament. Cu patima. Drept pentru care telul acestei desfasurari literare nu e de a studia trunchiul poeziei eminesciene – de care s-a ocupat critica -, nici radacinile – elucidate de istoricii literari. Ceea ce ma intereseaza e zvonul frunzelor pe crengi. Umbre. Ecouri.  Posteritatea. “Mitul Eminescu”.

*

Acum cativa ani, vizitand Muzeul de Arta Contemporana din Frankfurt, am ajuns la un moment dat intr-o sala care oferea contemplatiei, in zbarnaitul verzui al tuburilor de neon, o “instalatie”: agatate de tavan, spanzurau, hepatice, eprubete pline cu urina. Cand le-am vazut, mi-am amintit instantaneu de numarul “Dilemei” despre Eminescu. Acelasi stil, postmodern, de a-ti flutura dejectiile in aer pretinzand ca faci arta. Poezie. Sau gazetarie. Aceeasi modalitate de a agresa “canonul”, “ierarhia”, “mitul”[iii].

“Demitizarea”, acesta e, si la noi, cuvantul de raliere al postmodernistilor[iv]. Or ce altceva e mitul decat o incercare de a explica lumea. O naratiune cadru si temei. Un mod de a media contactul cu realitatea. Un ritual adica. Dar intreaga civilizatie umana se sprijina pe ritual. Si uneori chiar numai pe conventie. Si alfabetul e o conventie. Si bunele maniere. Sau stiinta. I-mediata traire e numai rara iluminare a misticului si neintrerupta stupoare a animalelor. Ei sunt singurii subiecti care traiesc in obiect. Poate si pietrele. In rest, oamenii obisnuiti inventeaza sisteme de semnalizare, isi construiesc grile de interpretare, traseaza harti conceptuale, sunt conventionali. Se folosesc de non-mimetica arta a arhitecturii pentru a locui spatiul. Asaza confectiile intre piele si aer.

Eliberarea de conventie se face prin ascensiune canonica, prin disciplina liturgico-ascetica, nu prin nonconformism; care duce la bestializare[v] sau moarte. De aceea, cred eu, daca entropia contrazice existenta unei “legi a conservarii energiei”, nimic nu ne poate impidica sa vorbim de o “lege a conservarii energiei mitice”[vi]. In buna ordine a lumii, un mit nu poate fi distrus decat daca il inlocuiesti instantaneu cu altul. Dar aici intervine o problema: si anume, relativismul postmodernismului, gnoseologia lui solomonica, faptul ca da dreptate tuturor si nimanui. Daca ne [i]uam pe o pozitie traditionalista si aparam ierarhia, atunci Eminescu nu poate fi coborat de pe soclu. Si nici nu va putea fi: pentru ca e un “parinte fondator”. Cum Homer. Dante. Shakespeare. Nu e o poveste de spus la drum de seara. E chiar drumul.

Daca, pe de alta parte, il contestam pe “Eminescu”[vii] de pe coclaurii relativismului postmodern, atunci contestarea devine un moft. Pentru ca nu are motor axiologic.

*

In acelasi, de muceda notorietate, numar al “Dilemei”, Mircea Cartarescu intelegea sa ne trezeasca la Eminescu descriindu-ne parul de pe picioare si “platfusul” poetului. Fapt care nu ma deranjeaza: fiecare ia din Eminescu numai ceea ce considera ca i se potriveste mai bine. Ceea ce ma nedumireste e insa tafna dadaista pe care si-o asortasera condeierii cu pricina.

Proprie culturii post/moderne e viteza. Adica stilizarea. Or mitul e tocmai stilizare. Din acest punct de vedere, descriptia lui Cartarescu e de o minutiozitate de taxidermist cu totul si cu totul obsoleta. De spirit testos-parohial, de “amurg al Evului Mediu”. Mediocrul profesor de liceu care manuieste trei sabloane despre Eminescu e mai modern decat elitistul, academicul Cartarescu. Acolo unde profesorul[viii] ofera elevilor sai o viziune deformata, schematica, patratoasa, evident falsa (deci moderna!) a lui Eminescu, Mircea Cartarescu se zbate intr-un naturalism blanos care are pretentia ca ne infatiseaza adevarul. Ca si cum, conform epistemologiei postmoderne, ar exista un adevar. Ca si cum nu ar conta numai unghiul. Si spontaneitatea. Or cliseele semidoctilor sunt mult mai spontane decat caznitele originalitati ale desantului anti-eminescian cu pricina. Multiculturalismul, de la care se reclama Cartarescu&co., respecta culturile orale sau de massa exact la fel de mult ca pe cele scrise. Spontaneitatea folclorica a zvonului sau a cliseului/arhetipului cultural (prezent in benzi desenate, rap etc.) e, pentru postmoderni/multiculturalisti/corectii politic, la fel de importanta[ix] ca excursul celui mai percutant erudit. Nu ai dreptul sa te simti superior din pricina ca tu ai o cultura bazata pe scris si pe citit in vreme ce cultura bascarului din apartamentul vecin e eminamente orala[x].

*

Fapt care ma aduce la penultimul paragraf al acestui argument. Si anume la cel consacrat frecventelor imbolduri – manifestate si in paginile “Dilemei” sus-pomenite – de a se citi mai mult Eminescu. De ce? Nu e mai bine, mai eminescian oarecum, sa ramanem la “povesti si basme, ghicitori, eresuri”, chiar si-n privinta poetului national? Cititul, alfabetizarea in general, nu a facut decat sa le sumeteasca multora prostia. Sa le-o acreasca. Sa le-o vicleneasca. Dupa varsta scolara sa citeasca Eminescu numai cei care simt nevoia sa o faca. Care deci pot sa o faca. Poezia nu e democratica.

*

In definitiv, Eminescu e alfabetul literaturii romane (careia cronicarii ii sunt ideogramele). E o implinire care deschide, care potenteaza; daca e asimilata. Iar copiii invata sa scrie facand mai intai betigase, carlige si bastonase. Cu o profuziune de porcusori. Unii, apoi, ajung la o desavar[i]a caligrafie, altii se descurca, altii se dedica mai cu spor muncilor manuale. Tuturor insa li se da o sansa. In hotarele “scripturelor romane” aceasta sansa se numeste Mihai Eminescu. Nu Macedonski.

Mircea Platon