numarul 4, iunie 2003

„Nobletea” diavolului

Modalitatea prin care diavolul a ajuns sa stapâneasca lumea materiala a fost decrearea ei si reinventarea pornind de la aceleasi materiale de constructie: apa, pietre, plante animale si oameni, redenumindu-le, redefinind relatiile dintre om si fiecare dintre ele, dintre om si om si dintre om si Creator. Pentru a lua locul lui Dumnezeu în viata  noastra, diavolul a trebuit sa surpe credibilitatea Domnului si apoi sa-l treaca în fictiune, personaj de poveste. Tot acolo s-a ascuns si el pentru sustinerea logicii: daca diavolul nu exista, nu exista nici Dumnezeu.  A obtinut astfel o lume deformata, strâmba si cu susul în jos, exact cum este el în raport cu Dumnezeu. Astfel a aparut, înaintea calculatorului, lumea virtuala.

Alterarea realitatii a facut-o prin alterarea elementelor componente. Creatiunea a fost înfaptuita prin Cuvânt, iar omul a primit de la Dumnezeu cuvântul. Acesta trebuia deci atacat. A început astfel o uriasa, meticuloasa, încapatânata si plina de ura activitate în urma careia a iesit lumea noastra.

Fericiti cei care...

Ortega y Gasset: Contrar a ceea ce se crede de obicei, faptura de elita si nu masa este cea care traieste într-o servitute esentiala. Viata i se pare fara rost daca n-o pune în serviciul unei obligatii superioare. De aceea, ea nu considera necesitatea de a servi o opresiune; când, din întâmplare, aceasta necesitate îl paraseste, se simte nelinistit si inventeaza noi reguli de auto-oprimare, mai dificile, mai exigente. Aceasta este viata înteleasa ca disciplina, viata nobila. Nobletea se defineste prin exigenta, prin obligatii, nu prin drepturi. Noblesse oblige.

N. Steinhardt: Hristos, ca orice autentic aristocrat, în sensul etimologic al termenului, se socoteste a fi slujitor. Fiul Omului – declara El (Mat. 20, 28; Marc. 10, 45) – n-a venit sa I se slujeasca „ci ca El sa slujeasca”. Le spala piocioarele ucenicilor Sai pentru ca si ei sa faca asa unii altora (Io. 13, 14) si ca sa le fie pilda de putere mereu…

Iata doua exemple  de definire simpla, clara si completa a elitei politice, adica a celor aflati la putere pentru ca sensul etimologic al aristocratiei la care face referire Steinhardt este acela de guvernare a celor mai buni (aristos – cel mai bun si cratos – putere). Acesta era întelesul vechi al cuvântului, în sensul ordinii lui Dumnezeu. Daca în lume sensul era împlinit sau nu era problema respectivului puternic al zilei; dar modelul, referinta exista, iar anomalia, esecul existential, adica pacatul putea fi clar definit în raport cu acesta.

Mai bine decât Dumnezeu

Este deviza omului razvratit. Urechea acestuia se apleaca tot mai des spre soapta diavolului care, pentru ca soptitorul îl convinge pe om ca nu exista, devine glasul ratiunii umane rebele si pline de trufie. Umanismul, rezultatul acestei situatii, începe opera de construire a lumii virtuale. Puterea aristocratiei este preluata pe cale economica si revolutionara, aristocratii îsi pierd functiile si sensul, multi îsi abandoneaza ei însisi misiunea. Masele, gâdilate de demagogii ideologici si îmbatate de desertaciunea unui viitor de aur pamântean, si nu ceresc, accepta contractul si legitimeaza un nou tip de elita la putere.

În mod programat, ele sunt ajutate sa se înghesuie pe noul fagas. Nu li se mai spune ca elita însemna altadata „guvernarea celor mai buni”, ci ca ea înseamna titluri, functii, etichete si astfel de  inventii ale unui limbaj formalizat (virtual). Caci vechiul sens trebuia distrus. Si ce alta cale mai sigura decât sa te faci ca sensul lipseste si ca de-abia acum, stiinta, trebuie sa-i gaseasca unul pe cale rationala. Adica sa se studieze, sa se cerceteze, sa se scrie fluvii de texte. Caci, o alta  arma a diavolului, este zgomotul. Linistea cuvântului nascut din ratiunea divina, unul, adevarat si adânc, trebuie înlocuita cu harmalaia vorbirii fara sir, fara noima si fara temei.

Nici un manual, tratat, nici o enciclopedie sau dictionar nu mai aminteste, în legatura cu elitele, despre daruire, devotament, iubire si sacrificiu. Niciunde nu se mai vorbeste despre preeminenta unei dimensiuni sufletesti, iar sufletul nu tine de carti, universitati sau laboratoare de cercetare. Scapa manualelor de economie, sociologie sau politologie. „A fi în slujba poporului” nu tine de aparente. Aristocratul a devenit în graiul curent nobilul ereditar care avea privilegii datorita bogatiei sale, tiran, exploatator, crud, pervers, putred, lenes, marginit etc..

Din nou y Gasset: Degenerarea suferita în vocabularul uzual de un cuvânt atât de evocator ca „noblete” este iritanta. Cum pentru multi „noblete de sânge” înseamna noblete ereditara, aceasta se converteste în ceva asemanator drepturilor comune, într-o calitate statica si pasiva, care se primeste si se transmite ca un lucru inert. Dar întelesul propriu, etimologic al cuvântului „noblete” este esentialmente dinamic. Nobil înseamna „cunoscut”, cunoscut de toata lumea, faimos, care s-a distins de marea masa anonima. Implica un efort insolit care îi justifica faima. (…)

Pentru mine, noblete este sinonim cu o viata de eforturi, mereu preocupata de autodepasire, de înaltare a ceea ce este spre ceea ce se propune ca datorie si exigenta. Astfel, viata nobila se opune vietii obisnuite sau inerte, care, static, se închide în sine, condamnându-se la o perpetua imanenta, atât timp cât nici o forta exterioara n-o obliga sa iasa din sine. (…)

Rezultatul acestei mutatii de sens a fost acela ca astazi elitele politice sunt exact asa cum, cu dezgust si mânie proletara sau democratica, este definit nobilul; alterarea sensurilor este întotdeauna urmata, pentru multi, de conformarea fiintei umane cu noile sensuri. Ei i s-au conformat si majoritatea aristocratilor deveniti nobili ereditari.

Astazi, în politica aici si aiurea, nu mai avem decât arareori aristocrati; avem în schimb partide de nobili mai mari sau mai mici. Zeci de milioane de cetateni ai Terrei sufera astazi de aceasta stare. „Nobilitatea” a devenit o problema de masa.

Paul Ghitiu