numarul 4, iunie 2003

Ambitiile incoerente ale Europei

Depasind opozitia nebuloasa a Frantei, Germaniei si Rusiei, Washingtonul s-a grabit sa jubileze in urma unei victorii facile obtinute in Orientul Mijlociu, fara a lua in seama experienta politica internationala multiseculara a rivalilor europeni. In timp ce Statele Unite cistigau razboiul, Europa, abila in metamorfoze diplomatico-militare, se pregatea de cistigarea pacii. Satisfactia capatata pe termen scurt de americani era astfel innabusita prin adincirea faliei dintre aliatii euro-atlantici.

Avangarda antiamericana a Europei: Franta, Germania, Belgia si Luxemburg, nu s-a sfiit sa anunte autonomizarea militara a “batrinului continent”, lansind ideea constituirii unui pol concurent pentru masina de razboi a Americii. Desi ideea este lipsita de originalitate, presa i-a dat o conotatie deosebita in virtutea recentei rivalitati legate de razboiul irakian.

Inca din 1948 a fost creata Uniunea Europei Occidentale, proiectata la final de secol spre a deveni brat armat al Uniunii Europene. Daca la inceput organizatia oferea impresia unui bloc ce-si dorea protejarea in fata unei eventuale ridicari a Germaniei, dupa numai citiva ani, filosofia UEO s-a modificat. Germania trebuia controlata din interiorul acestei institutii, iar prioritara devenea rezistenta inaintea unui prezumtiv atac sovietic. Totusi, in conditiile Razboiului Rece, UEO a transferat competentele sale Aliantei Nord Atlantice, organizatie care, prin aportul SUA, garanta securitatea Europei de Vest.

Desi au existat personalitati care au accentuat ideea unei organizatii militare, atit proiectul de Comunitate europeana a apararii cit si planul Fouchet au reprezentat esecuri intre 1952 – 1962. Discutiile de la Maestricht, din decembrie 1991, pe marginea ambitioaselor proiecte de constituire a Uniunii Europene au inclus si o analiza asupra rolului UEO in perioada post-Razboi Rece. “Declaratia de la Petersberg” (1992) consfintea necesitatea participarii organizatiei militare europene la actiuni sub egida O.S.C.E., de prevenire a conflictelor, gestionare a crizelor si mentinere a pacii. Constituirea unei veritabile identitati de securitate trebuia sa fie urmata, intr-o alta etapa, de o politica de aparare comuna, obiectivul de mai multe decenii al europenilor.

In 1992, in localitatea La Rochelle, era decisa infiintarea Eurocorp-ului, care devenea operational in decembrie 1995. Peste 50.000 de militari din Franta, Germania, Spania, Belgia, Olanda si Luxemburg intram in acest organism multinational. Referindu-se la aceste unitati, ministrul german al apararii,Volker Ruhe, declara: “Tineri ai caror bunici luptau unii cu altii acum 50 de ani vor asigura pe viitor pacea si libertatea Europei umar la umar”. In anii ’90, au fost create sau perfectionate: Centrul pentru interpretarea datelor culese prin satelit (Torrejan – Spania), sistemele EUMILSATCOMSI, WEUCOM, Institutul UEO de Studii de Securitate (Paris).

In practica, succesele armatei europene au fost modeste: o desfasurare de nave in Golf (1991) si o participare mediocra la rezolvarea crizei iugoslave. Implicarea in Balcani a insemnat sfirsitul iluziei monopolului UE-UEO in domeniul prevenirii conflictelor in Europa. Ampla dezbatere a rivalitatii dintre NATO si UEO in conditiile multipolaritatii s-a stins de la sine, treptat, intr-o conjunctura internationala in care Europa a demonstrat ca nu are vointa si capacitatea de a actiona unitar.

In primavara acestui an, Chirac si Schroeder au dezgropat din nou securea razboiului, cautind sa impresioneze America cu alarma unei noi armate comune europene. Ridicolul situatiei provine si din numarul crescut de initiative, armate, organizatii si comunitati militare europene, care sunt anuntate la rastimpuri, dar care nu se regasesc nicicum in realitatea imediata. De ce ar fi nevoie de ceva nou atita timp cit a fost creat Eurocorp-ul, iar strategiile UEO pentru o lume multipolara exista inca de la sfirsitul secolului XX ? De ce era necesar un anunt francez de cooperare cu Rusia in “noua armata europeana” ?

Intr-o analiza serioasa, totul pare o mare gaselnita, o sperietoare agitata de Franta, Germania si Rusia, care nu s-au impacat cu umilinta suferita la ONU in fata unei Americi belicoase. Desi aprofundarea legaturilor militare ruso-franceze ne trimite cu gindul la eterna complicitate dintre Moscova si Paris (concretizata in aliantele din 1756, 1892 – Atanta si 1935 – Acordul sovieto-francez), mult dorita unitate militara a continentului este doar un ideal utopic. Atit timp cit Marea Britanie ramine atasata Americii, iar Spania, Italia si democratiile estice nu agreeaza tendintele dominatoare ale Parisului si Berlinului, eficacitatea armatei europene este iluzorie.

Totusi, anuntul nucleului franco-german probeaza inca o data aspiratia europenilor de a rupe relatiile de vasalitate cu Statele Unite si chiar curajul de a intra in competitie directa cu superputerea americana in momentul care asigura cea mai mare doza din prestigiul international. Chiar daca e pusa in discutie finalitatea imediata a propunerii franco-germane, pe termen lung intentiile nucleului dur european adincesc falia dintre fostii aliati din timpul Razboiului Rece si intentia Europei de a dobindi responsabilitati crescute in politica mondiala.

Radu Dumitrescu