numarul 4, iunie 2003

„Cine nu e cu noi, e împotriva noastra…”

Anihilarea libertatii de gîndire în România comunista (1944-1953)

Motto: “E toamna lumii

Relele stau coapte..”

(Vasile Voiculescu, “Alarma“)

Perioada de început a regimului comunist în România a însemnat o continuare a razboiului, însa pe alte planuri si cu alte arme. În cazul de fata ne vom opri doar asupra câtorva aspecte privind politizarea elitei si cuvântului scris.

Conditiile istorice de dupa evenimentele de la 23 august au influentat în mod categoric evolutia culturii românesti. Desi initial nu erau vizibile semnele unei schimbari, caci aparentele si formele erau bine întretinute de o putere comunista înca sustinuta de tancurile sovietice, treptat încep sa se contureze viitoarele tabere.

Comunistii au beneficiat de si au exploatat eficient terenul editorial pe care dictatura maresalului Antonescu si starea de razboi îl obisnuisera cu cenzura si lipsurile. Ziaristii au continuat sa fie moderati în atitudini dintr-o inertie cu efecte secundare letale. Iar, ulterior, când presa democrata a început sa sesizeze directia în care noul regim conducea cultura, era deja târziu, metodele stabilite subteran dadeau deja rezultate.

Simptomele erau indicate înca din noiembrie 1944, când revista Orizont[1] publica o lista a scriitorilor „morti”, dar o moarte ritual-simbolica, caci noul regim spunea clar care sunt cei care vor fi “îngropati” în tacere: Pastorel Teodoreanu, Virgil Carianopol, Radu Gyr, Constantin Radulescu-Motru, Ion Vinea, Radu Tudoran, Mircea Vulcanescu, Constantin Noica. Practica revine si în numarul din decembrie cu noi nume: Vasile Militaru, Pamfil seicaru, Ionel Teodoreanu etc. Multi dintre acestia au cunoscut temnitele comuniste ca detinuti politici, altii au ales calea exilului, sau au murit în tacere si saracie.

Totusi, putini au ales „pactul cu diavolul”, desi unul dintre scopurile acestor liste era tocmai intimidarea si adeziunea la noua cauza.

Pretinsa si întretinuta criza a hârtiei din anii 1945-1946 a determinat disparitia mai multor reviste de înalta tinuta literara. Apoi permanentizarea cenzurii a determinat noua generatie de ziaristi sa vorbeasca despre “criza culturii”, tema care atingea fondul problemei. Virgil Ierunca a lansat ideea, pentru ca Ion Caraion sa o aprofundeze: ”am vrea sa uitam ca traim epoca jurnalelor intime si-a adevarurilor clandestine, dar nu putem, pentru ca o traim…Criza culturii e criza libertatii individuale. A libertatii pe care colegul nostru (V. Ierunca) nu îndrazneste sa si-o ia întreaga. A libertatii poetului de a fi poet. A libertatii criticului de a fi critic. A libertatii ziaristului de a vorbi…A libertatii profesorilor de a-si vedea de scoala. A libertatii studentilor si elevilor de a-si vedea de carte. A libertatii de a lupta împotriva imposturii. A libertatii de a nu mai vedea elemente incapabile stabilite în posturi ce depasesc facultatile lor”[2]. Acest punct de vedere a stârnit valuri de argumente pro si contra.

Noile realitati sunt succint reflectate si de rândurile semnate de Mircea Alexandru Petrescu în Jurnalul de dimineata din noiembrie 1946: “Creatorul…este obligat a adopta numai anumite teme si a le trata în anumite formule, de la care, daca se abate, este pus la stâlpul infamiei…”[3].

Detronarea regelui Mihai declanseaza o noua etapa în evolutia vietii intelectuale rom#nesti. Cei mai realisti constientizeaza acum ca nu mai exista cale de întoarcere. Oamenii de litere care si-au permis sa sovaie, din acest moment trebuie sa-si precizeze optiunile.

Domeniul culturii a beneficiat poate cel mai mult de atentia partidului comunist român, mai mult decât oricare altul. Inexistenta unei legitimitati istorice impunea dobândirea uneia mentale, psihologice. Necesitatea „tovarasilor de drum” a determinat partidul sa-si dezvolte o adevarata strategie în acest sens. Initial au fost recompensele, stimulentele de orice fel: bani, functii, premii, excursii, apoi, când pozitia politica s-a consolidat, au început sicanele, amenintarile, voalate sau fatise, destituirile publice, sfârsind cu arestarea multora dintre cei care fusesera reprezentanti ai „literaturii burgheze”.

Teroarea în domeniul literar a cunoscut trei valuri:

• imediat dupa 23 august 1944, când tinta erau colaboratorii regimului antonesciano-legionar;
• 1948-1953, o demonstratie necesara de stabilitate si control din partea lui Gheorghiu Dej, în conditiile plecarii trupelor sovietice;
• 1958-1962, tensiunile razboiului rece determinând si acest tip de reactii.

În 1948 se produce reorganizarea Academiei pe criterii comuniste, fosta independenta fiind anulata, iar noua componenta includea doar „tovarasi siguri” ca Mihail Sadoveanu si George Calinescu s.a. Noua institutie însa nu putea încadra nume ca Vasile Pârvan, Lucian Blaga, George Enescu, Tudor Vianu, definite drept „balast” de catre Sadoveanu însusi. Actiunea de purificare a vietii culturale continua prin eliminarea din paginile manualelor scolare, sau evidentierea ca si contramodel a operei unor personalitati ca Eugen Lovinescu, Titu Maiorescu, Octavian Goga, Nicolae Iorga[4]. Demara astfel procesul de falsificare a trecutului si, mai mult, cel de alterare a memoriei generatiilor viitoare. Aceasta a fost o constanta în politica regimului comunist pe toata perioada existentei lui. Viitoarele reabilitari nu vor fi decât trunchiate si interesate, deci cu atât mai false si mai periculoase.

Se instaureaza astfel un climat al tensiunii si terorii. Degradarea estetica cunoaste o viteza galopanta. În paginile revistelor culturale îsi fac aparitia cei mai triviali si abjecti termeni ai limbii române pentru a descalifica personalitatile perioadei anterioare.

În acest context se produce demisia morala si profesionala a unor oameni de litere ca Mihail Sadoveanu care îsi accentueaza, daca mai era nevoie, apartenenta la noul regim, functiile si onorurile dobândite având si ele un curs ascendent. Traseul altor intelectuali este înca sinuos, dar în final multi vor sfârsi prin a închina „ode” puternicilor zilei. Cultura româna intra într-un nou Ev Mediu. Elocvente în acest sens sunt vorbele lui Chisinevschi care circulau în epoca si care ar putea-o caracteriza: „când aud cuvântul cultura, îmi vine sa scot revolverul”[5].

Premisele unui compromis

Reforma învatamântului din august 1948 a dus la îndepartarea unor profesori ilustri pentru simplul motiv ca nu prezentau încredere din punct de vedere politic. Tudor Vianu, Lucian Blaga, George Calinescu se vad obligati sa-si paraseasca posturile. Vor cunoaste umilinte crunte, saracia si grosolania unor inculti, noii responsabili ai culturii. Toate acestea i-a determinat pe unii sa aleaga calea compromisului. George Calinescu a fost printre acestia.

Imediat dupa razboi, contemporanii au constatat „lipsa de axa morala, instabilitatea în idei si absenta convingerilor personale” ale lui George Calinescu. Vladimir Streinu scria înca din timpul razboiului „ca nimeni altul, stie sa combata cu acelasi condei pentru toate conceptiile..”, iar Mihail Sebastian considera ca „George Calinescu poseda mai mult decât oricine stiinta acomodarilor”.

Într-o perioada în care proletcultismul[6] facea ravagii, George Calinescu a dat girul personalitatii sale acestui curent nociv. Mai mult, s-a vorbit chiar despre o înrolarea de buna voie în rândurile noii directii, din temerea ca posteritatea ar putea uita cine a fost si care i-a fost activitatea. Felul în care opera unor critici era trunchiata si falsificata îl îndreptateau oarecum la o asemenea teama.

Scoaterea de la catedra din ianuarie 1949 ar fi putut constitui începutul unui drum greu, dar onest, însa s-a dovedit a fi doar un accident de parcurs, caci George Calinescu s-a conformat repede cererilor partidului, reintrând în favoruri cu pretul unor rânduri compromitatoare. Zece ani de activitate în slujba partidului comunist au dus la sarbatorirea celor 60 de ani în incinta Academiei, cu tot fastul de rigoare (1959).

Articolele semnate de George Calinescu în aceasta perioada sunt dovada nu numai a înregimentarii sale, ele reflecta si o arta a lucrurilor spuse pe jumatate, a frazelor scoase din context, a relei credinte deliberate a autorului. Acesta scrie cu o seninatate înspaimântatoare despre plecarea de buna voie a regelui, în decembrie 1947, însa nu scrie nici un rând despre valoarea operei lui Titu Maiorescu în plina campanie de denigrare a acestuia. Despre decesul lui Ion Barbu, pe care îl numea prietenul sau, nu-si aminteste decât când nu mai era periculos sa vorbeasca despre el, adica dupa patru ani (1965).

Scoaterea din context si interpretarea pe jumatate face parte din moda vremii. Si pentru ca subiect la moda era „lupta de clasa”, \n viziunea lui Calinescu p#na si Eminescu - pe care partidul îl pastreaza totusi ca nume de referinta - a vorbit despre ea si nu doar atât: „Cred ca atunci când facem azi analiza operei poetului e demn de pretuit ca formulase o teorie a muncii si-si dadea seama de existenta luptei de clasa, de consecintele industrializarii si ca proletarul striga catre ai sai: De ce sa fiti voi sclavii milioanelor nefaste…”[7]. Din nefericire George Calinescu nu a aderat doar formal la cauza comunista, caci profesionismul cu care a facut-o dovedeste contrariul.

În octombrie 1946 criticul scria în „Artistul si timpul sau”[8] ca e necesar ca subiectele operelor literare sa raspunda cerintelor opiniei publice. În anii urmatori, tonul articolelor este moderat, însa cadrul politic intern nu mai permitea moderatia, motiv pentru care George Calinescu este obligat sa adopte o pozitie clara. Ea este evidenta în articolul din 1953, „O figura gigantica a istoriei”[9], elogiul lacrimogen închinat marelui disparut sovietic.

O trecere în revista a subiectelor articolelor acestei perioade reflecta zelul cu care autorul încerca sa-si convinga „stapânii” de totala lui adeziune la „cauza progesului”. Si totusi aceasta nu-l împiedica sa cada în ridicol când, din lipsa de inspiratie, scrie despre conversatia vrabiilor care sunt uimite ca pot zbura pâna la etajul 12 al noilor blocuri, cu „gândul” la viitoarele zboruri interplanetare. Acestea erau scrise de autorul „Istoriei literaturii române de la origini pâna în prezent” si al altor opere la fel de valoroase. Din pacate, posteritatea nu l-a pastrat doar cu ceea ce a fost semnificativ, caci toata acesta colaborare da, într-o forma, masura unei personalitati.

Andre Gide scria, în 1936, în „Spovedania unui învins”: „Ma îndoiesc ca în orice alta tara, astazi, fie si Germania lui Hitler, spiritul sa fie mai putin liber, mai încovoiat, mai înfricosat (terorizat), mai controlat”[10]. Cu usurinta aceasta stare de spirit caracterizeaza si Rom^nia regimului comunist.

Clara Cosmineanu*