Citiţi revista "Rost - cultural, politic, religios"


   

 


 


Prima pagină

Parintele Calciu

Despre noi

Cine sîntem

Motivele noastre

Viziunea noastră

Sfinţii Martiri Brâncoveni

Semnul organizaţiei

Who we are (English)

Documente

Istoric

Principii

Program

Statut

Comunicare

Mesaje/Comunicate

Întrebări frecvente

Scrisoare către susţinători

Scrisoare către diaspora

Cum vă puteţi implica

Vreau sa ajut

Cerere de aderare

Bannerele noastre

Acţiuni

Campanii

Diverse

Reflectare în presa

Legaturi utile

Contact

 

Parteneri

Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveanu

 

Grup de discuţii Romfest XXI

De curînd s-a constituit un grup de discuţii care se adresează tuturor membrilor şi simpatizanţilor Romfest XXI.

Pentru a deveni membru al acestui grup este suficient sa trimiteţi un email aici.

Pagina grupului poate fi accesată aici.

Pornind de la cartea lui Ioan Ianolide

Palatul Șuțu din București a găzduit pe 15 martie a. c. o conferință avînd ca punct de plecare cartea Întoarcerea la Hristos a lui Ioan Ianolide (Ed. Christiana, București, 2006). Sala a fost arhiplină, majoritatea asistenței fiind alcătuită din tineri.

Au vorbit, în ordine: scriitorul Răzvan Codrescu (directorul Editurii Christiana), părintele Amfilohie Brânză (duhovnicul Mînăstirii Diaconești, unde cartea a fost diortosiză) și jurnalistul Claudiu Târziu (directorul revistei Rost, care a organizat manifestarea).

Răzvan Codrescu a făcut o incursiune mai largă în istoria recentă a României, arătînd că memorialul lui Ianolide mărturisește despre drama unei întregi generații. Și a răspuns la întrebările esențiale care se pun în legătură cu prigoana pe care au suferit-o studenții anilor ’40. Părintele Amfilohie a insistat asupra dimensiunii duhovnicești a suferinței. Iar Claudiu Târziu s-a mărginit la un mesaj privind nevoia scoaterii tinerilor de azi din letargie și angajarea lor, cu entuziasmul și forța specifice vîrstei, în slujba binelui public.

Redăm aici cîteva fragmente relevante, transpuse de pe înregistrarea sonoră, din discursurile primilor doi vorbitori. (Radu Bălașa)

 

Din cuvântul editorului Răzvan Codrescu

Mă bucur că avem ocazia să vorbim despre Ioan Ianolide și, prin el, despre o întreagă generație martirizată în secolul XX, despre care astăzi începem să știm din ce în ce mai puține lucruri. Uitarea românească este galopantă. E bine ca măcar din cînd în cînd să folosim astfel de prilejuri pentru a înțelege ce e cu trecutul nostru și cum s-ar cădea să-l valorificăm. [...]

Cartea lui Ianolide este o provocare extrem de complexă. Este o carte care bate factologia prin meditația duhovnicească. Sigur, faptele sînt cutremurătoare, dar sînt pline de fapte cutremurătoare toate cărțile pe care le-au scris, cu mai multă sau mai puțină măiestrie, cei care au trecut prin temnițele comuniste. Marele merit pe care îl are Ioan Ianolide, autorul acestei cărți, care a ucenicit pe lîngă Valeriu Gafencu și s-a contaminat de vocația esențialului pe care o avea Gafencu, este aceea că pune în evidență latura duhovnicească a experienței, că încearcă să degajeze din haosul istoric acele cauze – ca să le spunem așa – transistorice a tot ce s-a întîmplat cu noi în acest amarnic secol XX.

N-o să mă apuc eu vorbesc prea amănunțit despre dimensiunea duhovnicească a cărții, căci o va face părintele Amfilohie. Sînt adevărate pagini de Filocalie. Mi se pare că rezistența duhovnicească din temniță a reprezentat, la nivelul lumii penitenciare, ceea ce a reprezentat dincoace, în libertate, mișcarea Rugului Aprins. Mișcarea de la Antim a avut două dimensiuni majore: o dimensiune cultural-spirituală, aș zice, și o dimensiune pur duhovnicească, mergînd pînă la practica rugăciunii lui Iisus. Să știți însă că nu întotdeauna oamenii care au trecut pe la Rugul Aprins întruneau aceste două dimensiuni. Erau unii mai înclinați spre una, alții mai înclinați spre cealaltă. Cu acest fenomen din închisoare, născut în jurul lui Gafencu, lucrurile erau mai simple. Acolo nu exista dimensiunea culturală, pentru că nu erau nici condițiile necesare și nici nevoia; ce să faci cu cultura cînd moartea e pe tine?! Și, în general, acesta este marele cusur al acestor superbe realizări ale geniului omenesc care sînt cultura și civilizația: în fața morții ele n-au răspuns, tac. Prin urmare, acolo, prin forța împrejurărilor, lucrurile s-au răsfrînt asupra esențialului, asupra problemelor de viață și de moarte. A fost un fenomen spiritual complex și extrem de profund, așa cum se vădește și din paginile acestei cărți. [...]

Dar despre aceste lucruri cred că e mai indicat să vă vorbească părintele Amfilohie. Știți bine că această minunată carte s-a copt la Mînăstirea Diaconești, unde măicuțele au diortosit-o cu o răbdare extraordinară, într-un fel împlinind ceea ce-și nota Ioan Ianolide pe marginea unui manuscris: "Cei mai îndreptățiți să se rostească asupra acestei lucrări sînt călugării".

Eu nu sînt decît un intelectual credincios, fără vocație mistică și ascetică. Sînt ca și profesorul acela de teologie, laic, pe care îl cheamă un înalt ierarh să-l consulte asupra stării duhovnicești a unei mînăstiri. Și zice profesorul: "Înalt Prea Sfinția Voastră, sînt prea gras ca să mă pronunț". Vedeți, de aceea există mînăstiri, ca să nu fim toți "grași" și să aibă cine să se pronunțe...

Întorcîndu-ne la Ianolide și la cartea lui, ar trebui să conștientizăm cîteva puncte importante. În primul rînd: cine au fost acești tineri puși în situații extreme? În al doilea rînd: de ce au fost ei prigoniți? Care au fost cauzele reale dincolo de cauzele invocate în mod curent? Trei: cine i-a prigonit? – lucru foarte important și plin de consecințe. Apoi: care au fost rezultatele acestei prigoane, la nivel individual și la nivel colectiv? Și, în fine: cum se reflectă toate aceste lucruri astăzi în conștiința noastră, pe care îndrăznesc s-o numesc epigonică? [...]

Se ridică niște semne de întrebare, în special pentru tînărul de astăzi, care este mai puțin informat asupra respectivei perioade istorice, asupra tensiunilor și mizelor ei. Un lucru care îl nelămurește este că majoritatea covîrșitoare a acelor tineri din închisori au fost puși în legătură cu Mișcarea Legionară. N-au fost neapărat legionari propriu-ziși, dar au fost membri ai Frățiilor de Cruce, acea organizație de educație pentru elevii de liceu, care funcționa pe lîngă Mișcarea Legionară. După părerea mea, istoricește vorbind, acesta este aspectul cel mai durabil care a rămas de pe urma Mișcării Legionare. Frățiile de Cruce au fost un fenomen cu consecințe mult mai adînci, în plan uman, decît fenomenul politic în sine. În Frățiile de Cruce s-a întruchipat mult mai mult ideea inițială a lui Codreanu, de a face mai degrabă o școală spirituală decît o formațiune politică.

Generația mea a avut șansa (pe care o mai are încă și generația dvs.) ca sînt destui supraviețuitori dintre cei care au trecut prin această școală de educație legionară. În care nu intra, ca la "Junimea" literară, cine vrea, ca să rămînă cine poate, ci intra numai cine merita din capul locului; deci selecția era drastic㠖 făceau parte din FDC persoanele cele mai înzestrate și cele mai serioase. Supraviețuitorii mărturisesc pînă astăzi că acești cîțiva ani de educație națională, civică și morală le-au schimbat viața și modul de a gîndi. I-au structurat ca oameni. Să știți că multe dintre episoadele uluitoare din închisori se explică și prin acest tip de educație. Oamenii aceștia, asupra cărora s-a exercitat mai tîrziu o presiune diabolică, nu erau oameni inconsistenți, nepregătiți sufletește, cum, din păcate, sînt mulți dintre tinerii zilelor noastre: trecuseră prin situații extreme, își puseseră problemele majore, fuseseră educați în spiritul luptei treze în numele unui ideal care îi transcede – ideal care, pînă la urmă, capătă numele lui Hristos. [...]

Comuniștii au fost bestiali, dar nu proști. Și-au dat seama că vor avea cel mai mult de furcă, în impunerea noului regim, nu cu oamenii învechiți în păcate, cu care se poate negocia și pe care-i poți cumpăra, ci cu acești tineri puri și entuziaști, pregătiți deja pentru rezistență și chiar căliți în luptele anilor anteriori, și pe care trebuiau să-i îngenuncheze. Marea problemă era că puterea acestor tineri venea nu dintr-un principiu omenesc, ci dintr-un principiu divin. Ei toți erau mărturisitori ai unei credințe și gata să moară în numele acelei credințe. Prin urmare, asupra lor a venit lovitura cea mai cumplită.

De ce-au fost prigoniți? Unii zic: pentru că au fost legionari. Alții: pentru că, în general, au fost reprezentanți ai sistemului politic capitalist, pe care noul regim voia să-l desființeze... Se pot cataloga fel de fel de alte cauze omenești. Adevărata cauză o degajează însă în scrierile lor majoritatea oamenilor care au făcut această experiență. Părintele Calciu dă acest răspuns, care trebuie reținut, căci era al unui om care știa ce vorbește: "Agresiunea răului asupra noastră a fost atît de mare pentru că și binele pe care îl reprezentam noi era foarte mare". La Pitești, înainte să înceapă diabolicul experiment al reeducării, era o adevărată școală a rugăciunii permanente. Această desăvîrșire interioară, care nu era a unui om, ci a unui grup uman care acționa unitar și coerent, a atras, a excitat, dacă vreți, toate aceste forțe ale răului. De fapt, acesta este un principiu creștinesc elementar: acolo unde se înmulțește binele, devine și răul mai agresiv; acolo unde răul se face de la sine, dracul nici nu-și mai bate capul, șomează; îi faci tu ale lui, fără să te mai provoace.

Prin urmare, aceasta este cauza mistico-metafizică a persecuției lor. Tinerii aceștia au vrut să fie foarte mult, și-au propus foarte mult, au tins foarte sus și atunci răul s-a îndîrjit împotriva lor. A fost o luptă de care pe care. O luptă cu accente cumplite; parte dintre ele sînt cuprinse și în paginile cărții lui Ianolide. Este probabil cea mai complexă și mai radicală experiență pe care umanitatea a făcut-o de-a lungul secolului XX...

 

Din cuvântul părintelui Amfilohie Brânză:

... Dumnezeu a vrut să arate biruința prin ei. Și a reușit asta. Ei au crezut pînă la capăt în jertfa răscumpărătoare a lui Hristos. Iar noi credem la fel, în jertfa Mîntuitorului și în jertfa lor, care va rodi într-o bună zi.

Hristos a dus crucea tuturor oamenilor de la începutul și pînă la sfîrșitul veacurilor. Și nouă ne cere să ne ducem doar crucea proprie. A fost însă o generație de martiri și de mucenici, care s-au înfipt și în crucea neamului. [...]

Toți aceștia rămîn însă cu noi, chiar dacă au plecat la Domnul. Le simțim lipsa fizică, dar și prezența în duh.

Jertfa lor a fost necesară pentru neam. Și au cerut să fie primită de Domnul, iar Domnul le-a primit-o. Acesta a fost rostul lor. Au început prin a face ce li se părea omenește posibil, dar și-au dat seama că Dumnezeu le cere mai mult și și-au asumat martirajul. Prin unul dintre aceștia s-au mîntuit mii. Biserica și neamul au fost ținute în viață prin sîngele lor. [...]

Acum, Hristos ne cheamă din nou pe noi, pentru a birui asupra diavolului. Sîntem datori să mergem pe calea lui Hristos, indiferent de amenințări, umilințe și nevoi. Sîntem vii numai în Hristos...