Pornind de la cartea lui Ioan Ianolide

Palatul Şuţu din Bucureşti a găzduit pe 15 martie a. c. o conferinţă avînd ca punct de plecare cartea Întoarcerea la Hristos a lui Ioan Ianolide (Ed. Christiana, Bucureşti, 2006). Sala a fost arhiplină, majoritatea asistenţei fiind alcătuită din tineri.

Au vorbit, în ordine: scriitorul Răzvan Codrescu (directorul Editurii Christiana), părintele Amfilohie Brânză (duhovnicul Mînăstirii Diaconeşti, unde cartea a fost diortosiză) şi jurnalistul Claudiu Târziu (directorul revistei Rost, care a organizat manifestarea).

Răzvan Codrescu a făcut o incursiune mai largă în istoria recentă a României, arătînd că memorialul lui Ianolide mărturiseşte despre drama unei întregi generaţii. Şi a răspuns la întrebările esenţiale care se pun în legătură cu prigoana pe care au suferit-o studenţii anilor ’40. Părintele Amfilohie a insistat asupra dimensiunii duhovniceşti a suferinţei. Iar Claudiu Târziu s-a mărginit la un mesaj privind nevoia scoaterii tinerilor de azi din letargie şi angajarea lor, cu entuziasmul şi forţa specifice vîrstei, în slujba binelui public.

Redăm aici cîteva fragmente relevante, transpuse de pe înregistrarea sonoră, din discursurile primilor doi vorbitori. (Radu Bălaşa)

Din cuvântul editorului Răzvan Codrescu

Mă bucur că avem ocazia să vorbim despre Ioan Ianolide şi, prin el, despre o întreagă generaţie martirizată în secolul XX, despre care astăzi începem să ştim din ce în ce mai puţine lucruri. Uitarea românească este galopantă. E bine ca măcar din cînd în cînd să folosim astfel de prilejuri pentru a înţelege ce e cu trecutul nostru şi cum s-ar cădea să-l valorificăm. [...]

Cartea lui Ianolide este o provocare extrem de complexă. Este o carte care bate factologia prin meditaţia duhovnicească. Sigur, faptele sînt cutremurătoare, dar sînt pline de fapte cutremurătoare toate cărţile pe care le-au scris, cu mai multă sau mai puţină măiestrie, cei care au trecut prin temniţele comuniste. Marele merit pe care îl are Ioan Ianolide, autorul acestei cărţi, care a ucenicit pe lîngă Valeriu Gafencu şi s-a contaminat de vocaţia esenţialului pe care o avea Gafencu, este aceea că pune în evidenţă latura duhovnicească a experienţei, că încearcă să degajeze din haosul istoric acele cauze – ca să le spunem aşa – transistorice a tot ce s-a întîmplat cu noi în acest amarnic secol XX.

N-o să mă apuc eu vorbesc prea amănunţit despre dimensiunea duhovnicească a cărţii, căci o va face părintele Amfilohie. Sînt adevărate pagini de Filocalie. Mi se pare că rezistenţa duhovnicească din temniţă a reprezentat, la nivelul lumii penitenciare, ceea ce a reprezentat dincoace, în libertate, mişcarea Rugului Aprins. Mişcarea de la Antim a avut două dimensiuni majore: o dimensiune cultural-spirituală, aş zice, şi o dimensiune pur duhovnicească, mergînd pînă la practica rugăciunii lui Iisus. Să ştiţi însă că nu întotdeauna oamenii care au trecut pe la Rugul Aprins întruneau aceste două dimensiuni. Erau unii mai înclinaţi spre una, alţii mai înclinaţi spre cealaltă. Cu acest fenomen din închisoare, născut în jurul lui Gafencu, lucrurile erau mai simple. Acolo nu exista dimensiunea culturală, pentru că nu erau nici condiţiile necesare şi nici nevoia; ce să faci cu cultura cînd moartea e pe tine?! Şi, în general, acesta este marele cusur al acestor superbe realizări ale geniului omenesc care sînt cultura şi civilizaţia: în faţa morţii ele n-au răspuns, tac. Prin urmare, acolo, prin forţa împrejurărilor, lucrurile s-au răsfrînt asupra esenţialului, asupra problemelor de viaţă şi de moarte. A fost un fenomen spiritual complex şi extrem de profund, aşa cum se vădeşte şi din paginile acestei cărţi. [...]

Dar despre aceste lucruri cred că e mai indicat să vă vorbească părintele Amfilohie. Ştiţi bine că această minunată carte s-a copt la Mînăstirea Diaconeşti, unde măicuţele au diortosit-o cu o răbdare extraordinară, într-un fel împlinind ceea ce-şi nota Ioan Ianolide pe marginea unui manuscris: "Cei mai îndreptăţiţi să se rostească asupra acestei lucrări sînt călugării".

Eu nu sînt decît un intelectual credincios, fără vocaţie mistică şi ascetică. Sînt ca şi profesorul acela de teologie, laic, pe care îl cheamă un înalt ierarh să-l consulte asupra stării duhovniceşti a unei mînăstiri. Şi zice profesorul: "Înalt Prea Sfinţia Voastră, sînt prea gras ca să mă pronunţ". Vedeţi, de aceea există mînăstiri, ca să nu fim toţi "graşi" şi să aibă cine să se pronunţe...

Întorcîndu-ne la Ianolide şi la cartea lui, ar trebui să conştientizăm cîteva puncte importante. În primul rînd: cine au fost aceşti tineri puşi în situaţii extreme? În al doilea rînd: de ce au fost ei prigoniţi? Care au fost cauzele reale dincolo de cauzele invocate în mod curent? Trei: cine i-a prigonit? – lucru foarte important şi plin de consecinţe. Apoi: care au fost rezultatele acestei prigoane, la nivel individual şi la nivel colectiv? Şi, în fine: cum se reflectă toate aceste lucruri astăzi în conştiinţa noastră, pe care îndrăznesc s-o numesc epigonică? [...]

Se ridică nişte semne de întrebare, în special pentru tînărul de astăzi, care este mai puţin informat asupra respectivei perioade istorice, asupra tensiunilor şi mizelor ei. Un lucru care îl nelămureşte este că majoritatea covîrşitoare a acelor tineri din închisori au fost puşi în legătură cu Mişcarea Legionară. N-au fost neapărat legionari propriu-zişi, dar au fost membri ai Frăţiilor de Cruce, acea organizaţie de educaţie pentru elevii de liceu, care funcţiona pe lîngă Mişcarea Legionară. După părerea mea, istoriceşte vorbind, acesta este aspectul cel mai durabil care a rămas de pe urma Mişcării Legionare. Frăţiile de Cruce au fost un fenomen cu consecinţe mult mai adînci, în plan uman, decît fenomenul politic în sine. În Frăţiile de Cruce s-a întruchipat mult mai mult ideea iniţială a lui Codreanu, de a face mai degrabă o şcoală spirituală decît o formaţiune politică.

Generaţia mea a avut şansa (pe care o mai are încă şi generaţia dvs.) ca sînt destui supravieţuitori dintre cei care au trecut prin această şcoală de educaţie legionară. În care nu intra, ca la "Junimea" literară, cine vrea, ca să rămînă cine poate, ci intra numai cine merita din capul locului; deci selecţia era drastică – făceau parte din FDC persoanele cele mai înzestrate şi cele mai serioase. Supravieţuitorii mărturisesc pînă astăzi că aceşti cîţiva ani de educaţie naţională, civică şi morală le-au schimbat viaţa şi modul de a gîndi. I-au structurat ca oameni. Să ştiţi că multe dintre episoadele uluitoare din închisori se explică şi prin acest tip de educaţie. Oamenii aceştia, asupra cărora s-a exercitat mai tîrziu o presiune diabolică, nu erau oameni inconsistenţi, nepregătiţi sufleteşte, cum, din păcate, sînt mulţi dintre tinerii zilelor noastre: trecuseră prin situaţii extreme, îşi puseseră problemele majore, fuseseră educaţi în spiritul luptei treze în numele unui ideal care îi transcede – ideal care, pînă la urmă, capătă numele lui Hristos. [...]

Comuniştii au fost bestiali, dar nu proşti. Şi-au dat seama că vor avea cel mai mult de furcă, în impunerea noului regim, nu cu oamenii învechiţi în păcate, cu care se poate negocia şi pe care-i poţi cumpăra, ci cu aceşti tineri puri şi entuziaşti, pregătiţi deja pentru rezistenţă şi chiar căliţi în luptele anilor anteriori, şi pe care trebuiau să-i îngenuncheze. Marea problemă era că puterea acestor tineri venea nu dintr-un principiu omenesc, ci dintr-un principiu divin. Ei toţi erau mărturisitori ai unei credinţe şi gata să moară în numele acelei credinţe. Prin urmare, asupra lor a venit lovitura cea mai cumplită.

De ce-au fost prigoniţi? Unii zic: pentru că au fost legionari. Alţii: pentru că, în general, au fost reprezentanţi ai sistemului politic capitalist, pe care noul regim voia să-l desfiinţeze... Se pot cataloga fel de fel de alte cauze omeneşti. Adevărata cauză o degajează însă în scrierile lor majoritatea oamenilor care au făcut această experienţă. Părintele Calciu dă acest răspuns, care trebuie reţinut, căci era al unui om care ştia ce vorbeşte: "Agresiunea răului asupra noastră a fost atît de mare pentru că şi binele pe care îl reprezentam noi era foarte mare". La Piteşti, înainte să înceapă diabolicul experiment al reeducării, era o adevărată şcoală a rugăciunii permanente. Această desăvîrşire interioară, care nu era a unui om, ci a unui grup uman care acţiona unitar şi coerent, a atras, a excitat, dacă vreţi, toate aceste forţe ale răului. De fapt, acesta este un principiu creştinesc elementar: acolo unde se înmulţeşte binele, devine şi răul mai agresiv; acolo unde răul se face de la sine, dracul nici nu-şi mai bate capul, şomează; îi faci tu ale lui, fără să te mai provoace.

Prin urmare, aceasta este cauza mistico-metafizică a persecuţiei lor. Tinerii aceştia au vrut să fie foarte mult, şi-au propus foarte mult, au tins foarte sus şi atunci răul s-a îndîrjit împotriva lor. A fost o luptă de care pe care. O luptă cu accente cumplite; parte dintre ele sînt cuprinse şi în paginile cărţii lui Ianolide. Este probabil cea mai complexă şi mai radicală experienţă pe care umanitatea a făcut-o de-a lungul secolului XX...

Din cuvântul părintelui Amfilohie Brânză:

... Dumnezeu a vrut să arate biruinţa prin ei. Şi a reuşit asta. Ei au crezut pînă la capăt în jertfa răscumpărătoare a lui Hristos. Iar noi credem la fel, în jertfa Mîntuitorului şi în jertfa lor, care va rodi într-o bună zi.

Hristos a dus crucea tuturor oamenilor de la începutul şi pînă la sfîrşitul veacurilor. Şi nouă ne cere să ne ducem doar crucea proprie. A fost însă o generaţie de martiri şi de mucenici, care s-au înfipt şi în crucea neamului. [...]

Toţi aceştia rămîn însă cu noi, chiar dacă au plecat la Domnul. Le simţim lipsa fizică, dar şi prezenţa în duh.

Jertfa lor a fost necesară pentru neam. Şi au cerut să fie primită de Domnul, iar Domnul le-a primit-o. Acesta a fost rostul lor. Au început prin a face ce li se părea omeneşte posibil, dar şi-au dat seama că Dumnezeu le cere mai mult şi şi-au asumat martirajul. Prin unul dintre aceştia s-au mîntuit mii. Biserica şi neamul au fost ţinute în viaţă prin sîngele lor. [...]

Acum, Hristos ne cheamă din nou pe noi, pentru a birui asupra diavolului. Sîntem datori să mergem pe calea lui Hristos, indiferent de ameninţări, umilinţe şi nevoi. Sîntem vii numai în Hristos...